Iubește ca o Zeiță

Fie ca iubirea ce o dăruim ființelor din viața noastră să le elibereze sufletele de lanțurile cele mai grele ale iluziei, fie ca iubirea Mamei Divine să curgă prin noi, Sublime Zeițe, iar sufletele ființelor pe care le iubim să respire eliberarea supremă prin IUBIREA MARII ZEIȚE... Să iubim din toată inima, necondiționat, găsindu-ne refugiul în Inima Marii Zeițe, să iubim ca niște Sublime Zeițe, veșnic îndrăgostite de Dumnezeu...

„Mamă divină”...

„Departe, cel pe care îl iubesc e cuprins de tristețe. Inima lui mă cheamă în ajutor, însă deși îi spun cât de mult îl iubesc, nu-i pot alina suferința. Ce să fac? Știu că se gândește la mine. Tânjesc să-i văd chipul, să-i aud vocea, să-i simt atingerea”...

„Copila mea, dacă ai stăpâni lumea iluzorie a simțurilor... Dacă nu te-ai lăsa înrobită de ea... E de ajuns să trăiești o singură dată acea contopire beatifică a inimilor, acea sfântă înălțare, ca să descoperi că ți se dăruiește o comoară infinit mai mare decât efemera lume a simțurilor, o bogăție ce face ca forța credinței tale să fie de nezdruncinat.”

„Dar, Mamă, ce pot face acum pentru a potoli această mâhnire neostoită? M-am rugat să iau eu durerea lui, dar nu am știut că astfel o voi adânci de o mie de ori. Atunci când suntem triști, mica noastră lume se umbrește; însă afară pașii trec repezi, în sus și în jos, pe sub fereastră, păsările își clădesc cuibul, copiii se joacă mângâiați de razele soarelui ca până atunci. Însă, când cel pe care inima noastră îl iubește suferă, tot universul se întunecă.”

„Pune capăt, copila Mea, acestei iubiri înlănțuitoare. Dă-mi Mie inima ta și lasă-Mă doar pe mine să o stăpânesc. Fii totală în iubirea ta pentru Mine și lasă-mă pe Mine să acționez prin tine. Fii martora bucuriilor și tristeților acestei lumi și nu te lăsa furată de ele. Doar astfel nu vei fi atinsă de molima atașamentelor și vei atinge perfecțiunea dumnezeiască, pacea sublimă, desăvârșirea, beatitudinea.”

„Dar pace pentru mine, Mamă, de ce ar trebui să caut? Cum pot să pretind că nu aud sunetul vocii sale care mă cheamă, să dau o altă lovitură unei inimi deja îndurerate, să-i întorc spatele pentru ca eu să descopăr beatitudinea? Te implor, în infinita ta bunătate, dăruiește-i lui aceasta! Lasă-mă să o obțin pentru el! Dar nu-l pot părăsi acum, singur și în nevoie, chiar de mi-ai dărui grația Ta!”

„Prostuță mică! Fiecare gânde de iubire pe care îl trimiți în răspuns la iubirea lui devine un lanț de fier care îl țintuiește în agonia lumii. Găsește-ți refugiul în inima Mea, copilă preaiubită, iar el, la rândul său, se va întoarce acasă, se va întoarce la Mine. De dragul dragostei voastre, fă ca glasul tău să înceteze să mai fie una cu glasul lumii. De dragul dragostei voastre, fă ca glasul tău să ajungă la el doar prin al Meu, chemându-l cu blândețe, trezind în el forța supremă a dăruirii și devoțiunii. Adu-l la picioarele Mele. Lasă-l să fie una cu iubirea Mea, o iubire ce nu are opreliști, ce nu cunoaște măsură, ce este fără de zăgazuri, o iubire infinit și în eternitate liberă. Doar astfel sufletul lui va fi cu adevărat împlinit. Doar astfel îi vei aduce cea mai sfântă și nepieritoare fericire.”

„O, Mamă! Mă abandonez Ție. Ia-mă, Te implor, în Inima Ta. Nu mă lăsa să privesc în urmă. Dacă Tu mă vei chema, voi găsi negreșit drumul către Tine, deși acum ochii mei sunt orbiți de lacrimi. Cât despre cei dragi inimii mele, cred în Iubirea Ta mai mult decât în a mea. Și totuși dacă pașii lor se vor poticni în drum, dacă vor aluneca de pe calea către Tine, dacă vocea Ta nu va ajunge la urechile lor, promite-mi, o , Mamă preaiubită, să mă trezești din beția beatitudinii. Scoate-mă din inima Ta și, Te implor, lasă-i să intre pe cei care au atât de multă nevoie de Tine!”

„Prostuță mică! Ca o vrăbiuță neajutorată zbați micile aripi împotrivindu-te grației Mele. Privește spre cer și bucură-te! Norii care îți păreau atât de negrii au  trecut. Palmele care îți zăvorâseră inima ca într-o menghinî au slăbit strânsoarea. Două suflete răsuflă îndelung a ușurare. Pașii îndrăgostiților care se îndreaptă spre Mine croiesc drumul fericirii. Inimile lor bat cu putere, în emoția nașterii victorioase a abandonului în îndumnezeire.”

Slavă Ție, Măreață Zeiță! La picioarele tale depun ofranda inimii mele!

Când dragostea-i prea mare, ruină poate-aduce.

Dar dacă grația-ți reverși, zeiță,

nimic nu poate fi mai dulce, mai plăcut.

Ajută-mă să am înțelepciune-n dragoste!

E darul tău cel mai de preț, teribilă zeiță,

arcaș infailibil al dorinței.

Ajută-mă să fiu mai tandru în iubire!

Ajută-mă să nu mă războiesc cu vorbe, iubita mea,

și să nu-mi revărs mânia-n dragoste.

— Euripide – Medeea

Iubirea este una dintre cele mai puternice emoții omenești. Uneori ea pare să ne aducă doar suferință. Iubirea se poate alătura ușor altor dorințe – cum ar fi dorința de a domina, de a ne simți în siguranță sau de a fi recunoscuți - și atunci poate aduce multe greutăți în viețile noastre.

Cu toate acestea, cea care poartă vina nu este dragostea în sine. Iubirea, unirea unei ființe umane cu o alta, este într-adevăr cel mai minunat dintre toate darurile zeiței.

Atunci când iubirea pură, neamestecată cu alte dorințe ne lipsește, trebuie să nădăjduim că ea se va reîntoarce. Și, asemenea primăverii, cu siguranță că ea o va face. Atunci când o asemenea iubire este deja prezentă în viețile noastre, ne simțim ca și cum soarele primăverii ar străluci deasupra noastră. Trebuie să învățăm cum să descurcăm iubirea din încâlceala în care s-a prins, alături de multe alte emoții care se lipesc atât de ușor de ea. Atunci când ajungem să trăim experiența iubirii așa cum ne-a fost ea lăsată de către Zeiță, pură, inocentă, imaculată, putem fi sigure că vom găsi fericirea adevărată.

Fragment din cartea „Îndreptar pentru zeițe” - Patricia Monaghan

Editura Atman

Ce altă slavă aș putea să îți aduc,

decât să-ți spun că tu ești verde?

Ești verde, prinsă în lumină și strălucind ca soarele

ce își revarsă bogăția peste pământul care se rostogolește.

Tu, cea nespus de verde și misterios de verde,

cu brațe verzi ce-alină și ne străjuiesc.

Și totuși, doamna noastră,

tu ești mai mult decât cel mai de seamă verde,

căci dogorești mai roșie ca răsăritul

și strălucești mai albă decât soarele arzând.

Magnifică virgină, niciunul dintre ale noastre simțuri

nu poate nici să te-nțeleagă, nici să te deslușească.

— Hildegarde von Bingen – Item de Virginibus

Printre cei care au găsit o profundă semnificație în natură nu se află doar populațiile tribale și considerate a fi primitive. Marea mistică creștină Hildegarde von Bingen ar putea părea o filosoafă păgână, atât de profund ajunsese să înglobeze imaginile naturii în cântecele ei închinate Fecioarei Maria. Ea nu simțit nici măcar o clipă că ar fi fost vreun act eretic, așa cum, în fapt, nici nu s-a considerat vreodată că ar fi neortodoxă. Dar simțurile i-au vorbit, așa cum au vorbit și altor mistice din alte ținuturi și din alte timpuri. Astfel, ea a perceput că frumusețea acestei lumi nu este antitetică vieții spirituale, ci mai degrabă o sporește și o exprimă mai bine.

Tocmai de aceea, ea vorbește despre mama divină în termeni care o identifică pe Fecioara Maria cu marea zeiță antică a grânelor și a cerului. În versurile de mai sus. Hildegarde o vede pe Fecioara Maria sub forma ierburilor ce încolțesc primăvara, și a soarelui ce luminează și hrănește creșterea lor. Indiferent de moștenirea noastră culturală, ori de tradiția noastră religioasă, putem să găsim forță și inspirație în puterea feminină a lumii naturii ce ne înconjoară.

Fragment din cartea „Îndreptar pentru zeițe” - Patricia Monaghan

Editura Atman

Si eu, Înțelepciunea, voi veni la tine

a doua oară, iar de această dată

sub formă de femeie. Și-ți voi vorbi atunci,

și te voi învăța despre ce va să vină,

despre-nceputul și sfârșitul tuturor,

ce sunt aidoma și-apar deodată.

Și o să-ți spun despre ce va să vină,

când totul va fi bun, neschimbător.

Și astfel eu, Înțelepciunea, îți voi spune.

— Profeția Sofiei din textele gnostice

Ne închinăm în fața ei, căci ea e bună și teribilă.

Și brațele le ridicăm spre ea, căci ea e blândă și

mânioasă.

Și o chemăm mereu pe ea:

„Zeiță Kali, mama noastră,

noi știm că tu susții această lume,

noi știm că tu ești cea ce strălucește în orișice ființă,

noi știm că tu ești conștiența, tu ești și foamea,

tu ești puterea și pacea și credința și frumusețea

și compasiunea și-mplinirea și somnul și întreaga viață,

noi știm că tu ești mama noastră, și mama tuturor,

și că aduci iubire, pace, bucurie și lumină

pentru toți cei ce cântece-ți închină.

— Chandidas

Zeița pare să fie întruparea tuturor contradicțiilor: este iubitoare și teribilă deopotrivă, binevoitoare și mânioasă de asemenea. Și aceasta deoarece, așa cum marele poet hindus Chandidas ne reamintește, Zeița întrupează tot ce există. Iar viața are atât durere, cât și plăcere, atât foame cât și satisfacerea ei.

Calea Zeiței nu este întotdeauna o cale ușoară căci în fiecare viață pot să apară tragedii, cât și bucurii. A o adora pe Kali, mama cea neagră, înseamnă să începem să ne vindecăm pe noi însene de falsitatea dorinței de a îmbrățișa doar plăcerile vieții. Pentru că atunci când suferim, suntem în viață la un mod profund. Suferința nu ne leagă doar unii de alții – pentru că toate ființele umane cunosc suferința – dar și cu Zeița, în aspectele ei cele mai întunecate. Fără durere, noi nu am putea să apreciem atât de intens plăcerile minunate ale vieții. A învăța să o acceptăm pe Kali este una dintre cele mai puternice provocări ale căii Zeiței.

Fragment din cartea „Îndreptar pentru zeițe” - Patricia Monaghan

Editura Atman

Răsfățul aerului pur, lumina plină, proaspătă, nemărginirea iubirii... Iubitul Suprem se ascunde jucăuș în fiecare respirație ce îmi umple pieptul, parfumul Său îmi mângâie inima, care sărbătorește întâlnirea perfectă cu Divinul... din profunzimile ființei mele izvorăște nectarul beatitudinii, mă abandonez în brațele de aer și de lumină ale Preiubitului nesfârșit de tandru și plin de adorație... O, Tu, Lumină veșnic vie, ce-mi aprinzi sufletul și calea, întruchipare a misterului copleșitor, revarsă-te în ochii mei, prin ochii mei, până în sferele tainice ale esenței ființei mele... Preablândă prezență subtilă sublimă, întregește sufletul meu, sărutarea aceasta a brizei răcoroase, privirea aceasta, întregește clipa aceasta, vino și împletește-te în lumina ochilor mei, în lumina buzelor mele, a vocii care te cheamă cu dor de eternitate... împlinește dorul palmelor mele de a te mângâia, împlinește dorul brațelor mele de a te cuprinde în dulce abandon, împlinește setea inimii mele de iubire și de Dumnezeu...

O, Supremă Zeiță, clipa aceasta e templul în care pășesc cu sfințenie și îți consacru inima mea!

Iată ce face zeița când tristețea o copleșește: ia în mâini

o tamburină făcută din piele întinsă și înconjurată cu

castaniete de alamă și începe să danseze.

Sunetul flautului țipă zgomotos și-atunci pătrunde chiar și în

lumea subpământeană, atât de tare, de puternic sună.

Iată ce face zeița când tristețea o copleșește: ea descoperă

sălbăticia din propria sa ființă, și atunci, făcând aceasta,

descoperă că până și acolo există bucurie.

— Euripide

Adevărata fericire o descoperim în natura noastră sălbatică. În fiecare dintre noi există un ținut sălbatic și necercetat, un sălaș al puterii și al solitudinii. În tumultul vieții cotidiene, această sălbăticie este adesea uitată. Căci noi ne umplem timpul cu cerințele lumii pământești. Cu toate acestea, indiferent de cât de mult succes am cunoaște, cu toate tânjim după ceva mai mult, ceva diferit. Tânjim să simțim puterea Zeiței care poate să zdrobească răul prin mijlocirea noastră, care poată să pulseze în venele noastre.

Clipele în care putem simți cel mai mult energia Zeiței manifestându-se prin noi sunt acelea în care cântăm sau dansăm. Atunci când nu dansăm, experimentarea ei directă se diminuează. Priviți zborul păsărilor, galopul liber al cailor, mișcările feline ale pisicii. Animalele, chiar și cele mai feroce dintre ele, nu uită să se și joace. Nu fiecare cădere în picaj a unui pescăruș este și un efort de a găsi hrană; unele căderi sunt pentru simpla plăcere de a zbura. Și atunci, de ar trebui ca noi să fim diferite? Avem nevoie să dansăm, avem nevoie să ne jucăm, tot așa cum resimt această nevoie și un vultur sau un șoim. Cu ajutorul sălbăticiei din trupurile noastre dansând, vom putea să descoperim bucuria ce ne

sălășluiește în suflete.

Fragment din cartea „Îndreptar pentru zeițe” - Patricia Monaghan

Editura Atman

Dacă un munte ar putea străluci aidoma soarelui,

Dacă strălucirea lui ar putea pătrunde cele mai

întunecate locuri,

Dacă toate lumile i s-ar alătura în strălucire

Și dacă această strălucire s-ar întrupa într-o femeie,

Aceasta ar fi o zeiță - Devi: Zeița.

Eu sunt acea zeiță. Eu sunt puterea universului

Ce a luat forma unei femei. Nimic nu există

În afara mea, și doar eu sunt cea care există.

Toate femeile sunt manifestarea mea.

Iar eu manifestarea tuturor femeilor.

Și toate femeile mă slăvesc astfel:

O Devi, eternă întrupare a principiului feminin,

Tu cea care creezi și susții lumea,

Te împodobim cu flori și cu tămâie

Și te rugăm să ne dai virtute și prosperitate.

— Devi Mahatmyam, cântec indian închinat zeiței

Cine știe ce este cu adevărat Zeița? De-a lungul erelor, ea a avut roluri diferite, pentru diferite culturi și diferite populații. Ea a reprezentat mânia și furia, cât și pacea și prosperitatea. Ea este totalitatea experienței fiecărei femei. Iar ea este divină, și poate fi trăită în forma și prin trupurile tuturor femeilor. Ea nu poate fi limitată doar la o singură formă, așa cum nu poate fi întrupată doar de un singur trup. Ea este mult mai ușor de înțeles decât ne-am putea închipui. Meditând asupra vastității ei, putem să-i resimțim prezența în propriile noastre ființe.

Fragment din cartea „Îndreptar pentru zeițe” - Patricia Monaghan

Editura Atman

Albastrul cer întins tânjește să se unească cu pământul.

Iar pământul tânjește și el după unirea lor.

Priviți, sosește!

Plouă! Iar când ploaia cade, cerul întâlnește pământul.

Când ploaia cade, pământul vibrează de viață.

Și viața se ivește din pământul mustind.

Turme de oi aidoma norilor și mări de grâne.

Toate darurile pentru copiii pământului, și încă unul: pacea.

Pacea ce înflorește în ploaia iubirii.

— Eschil – Danaidele

Zeiță fecioară, zeiță sfântă,

protectoare a dealurilor și pădurilor,

protectoare a mamelor în chinurile facerii,

protectoare a pruncilor,

Pe tine, cea de trei ori zeiță, pe tine te invoc:

Binecuvântează copacii din jurul casei mele,

cei care-mi dau umbră,

cei care-mi străjuiesc fereastra,

cei care-mi umplu aerul cu mireasma lor.

Fie ca ei să mă protejeze așa cum o faci și tu.

Cum aș putea să-ți mulțumesc?

Când voi sorbi mierea, ție îți voi mulțumi.

Când voi mânca fructe, ție îți voi mulțumi.

Când voi bea apa cea pură, ție îți voi mulțumi.

Copacilor tăi nu le vor lipsi niciodată ofrandele

câtă vreme voi trăi și voi mai avea suflare,

zeiță fecioară, cea de trei ori zeiță,

protectoarea mea,

câtă vreme voi trăi și voi mai avea suflare.

                                                                — Horațiu

Pământul nu ne datorează protecția sa. Oamenii din vechime știau aceasta. Ei știau că, indiferent cât de iubitoare ar fi Zeița, ea nu își oferă la nesfârșit sprijinul pentru copiii nerecunoscători și care nu-i apreciază darurile.

Cele mai vechi culturi aveau ritualuri prin care de mulțumire, în care își exprimau recunoștința pentru protecția și generozitatea cu care ea ne binecuvântează. Ce ritual vom realiza atunci fiecare dintre noi astăzi?

Fragment din cartea „Îndreptar pentru zeițe” - Patricia Monaghan

„Privește-o venind către tine, strălucind,

Precum lumina a sute de luni pline.

Privește-o venind către tine,

Ea întotdeauna vine către tine

Om tare tuttare swaha.”

Roșie ca și soarele cu raze strălucitoare, mai luminoasă și mai roșie decât purpura și decât cinabrul, Tara cea roșie, încântătoare și pasională, ne dezleagă inimile, arcul libertății ei nestăpânite trimițându-le ca săgeți de foc dincolo de Lumea Iluziei, în Lumea Eternității.

Strălucitoare precum lumina a sute de luni pline, Tara cea Albă, ne copleșește cu puritatea ei și compasiunea ei necondiționată, făcând din inimile noastre cupe în care se revarsă înțelepciunea iluminatoare și Adevărul Ultim Divin.

Împodobită cu inimaginabile giuvaieruri celeste, înveșmântată în mătăsuri paradisiace, ca un pisc de smarald îmbrăcat în curcubee, Tara cea Verde, cea care ghidează ascensiunea noastră spre iluminare prin surâsul ei divin, ne cuprinde în palme, Lună și Soare, precum flori îmbobocite de lotus, și ne salvează din marea amăgirilor, protejându-ne de tot ceea ce este rău.

Stea călăuzitoare... iat-o în privirea nesfârșit de pură și de drăgăstoasă a iubitei tale care te adoră cu mii și mii de inimi, dar cu un Unic Sine, care te recunoaște mereu și mereu de-a lungul existențelor, Shiva al meu...

...iat-o pe buzele nesfârșit de dulci și de tandre ale iubitei tale care te adoră cu mii și mii de sărutări, dar cu o unică, miraculoasă iubire dumnezeiască, mereu plină de prospețime...

Practică adorarea Divinului și intrarea în comuniune cu El prin forma fizică a ființei iubite. Consideră forma ei o formă divină. Cum ai face dragoste dacă ai ști că ai în față ființa cea mai sfântă? Cum ai săruta un înțelept care a atins perfecțiunea? Cum ai atinge sânii unei zeițe care consumă stele la micul dejun? (David Deida)

Legământul adoratoarei perfecte: a fi iubire. A fi întreaga iubire. A nu fi decât iubire. Mereu, în eternitate!

❤❤❤

Nebunia divină a cuprins-o pe zeiță,

Nebunia divină l-a cuprins și pe preaiubitul ei,

Iar eu sunt nebun de iubire după ea!

Această lume e vrăjită de frumusețea zeiței.

Și nimeni nu poate pune în cuvinte frumusețea ei,

Măreția ei, grația cu care se mișcă

Și cât de brusc își schimbă starea.

Iar preaiubitul ei, îmbătat de iubirea ce i-o poartă,

Îi strigă numele neîncetat,

Rostind numele lui Kali din nou și iarăși.

Cu ale sale valuri, vârtejuri și vâltori,

Marea vieții pare să fie când sus, când jos.

Dar zeița le privește cu spiritul egal.

Nimic nu se opune în mintea ei:

Nici viața morții, nici iubirea urii, nici sinele vidului beatific.

Barca ta, spune poetul, plutește pe marea vieții,

Și urcă dimpreună cu valul, căzând apoi în gol.

Dar zeița este acolo.

Zeița este mereu acolo.

— Sri Ramakrishna Paramahamsa

☀

În această zi în care lumina și întunericul sunt egale, înainte ca ziua să crească și lumina să se intensifice și să poarte lumea spre anotimpul verii, este bine să medităm asupra iluziei fundamentale a tuturor diviziunilor. Kali, teribila zeiță hindusă, ne aduce aminte de acest adevăr: că existența nu este legată de falsele noastre dualități. În lumea lui Kali nu există nici lumină, și nici întuneric.

Adorarea marii zeițe Kali este una dintre marile tradiții ale Indiei hinduse. Paradoxurile și misterele pe care ea le exprimă sunt aproape dincolo de cuvinte. Tocmai de aceea, în timp ce soarele dansează în perfect echilibru, pentru o scurtă perioadă de timp, haideți să ne alăturăm marelui mistic hindus Sri Ramakrishna și să ne minunăm de puterea uluitoare a Zeiței.

Cât de albă este ea?

Aidoma florii de lotus.

Și cum o împodobim?

O împodobim cu giuvaeruri de preț.

Și cum o înveșmântăm?

O înveșmântăm cu ghirlande albe

Și brățări din aurul cel mai pur.

Cum ne privește ea?

Ea ne privește cu ochii ei mari,

Aidoma florilor de lotus înflorite de pe lac.

Și cum ne răspunde ea?

Oh, ea ne zâmbește, ne zâmbește, ne zâmbește.

— Rugăciune către zeița Lakshmi, din tradiția indiană

În India hindusă, zeița Lakshmi este simbolul prosperității și fericirii. Priviți în jur și, de-a lungul acestei zile, urmăriți să descoperiți căile prin care Zeița își revarsă grația asupra voastră. Recunoașteți-le și bucurați-vă de generozitatea pe care ea v-o arată. O narcisă galbenă face și ea parte din bogăția Zeiței, la fel de mult precum metalul cel galben. Mulțumiți pline de recunoștință pentru darurile Zeiței, ori de câte ori le descoperiți în viețile voastre.

Iată-i răsărind în fața Chipului meu, ca niște sori magnifici în aspirația de a mă întâlni, răsărit după răsărit, beatifice arome de raze ce se înalță diafan pe altarul ființelor lor... Rugăciunile, esențe ale sufletelor, răspândesc parfumuri paradisiace de pe vârfurile munților. Ochii lor sunt asemenea unor porți sacre prin care se revarsă izvoare cristaline de iubire Dumnezeiască...

„O, Mamă Divină Tara,

Strălucitoare asemenea unei stele,

Cu ochii strălucind asemeni fulgerului,

Cea născută din floarea de lotus

A lacrimii compasiunii cosmice

Cu înfățișarea precum milioane de Luni

Pline și luminoase

Arzând precum focul cel sfânt

O, Zeiță Tara,

Purifică-ne cu îmbrățișarea flăcărilor tale.

Slăvită Zeiță

Virtuoasă, onestă și dătătoare de pace

Pe măsură ce mă identific cu tine

Răutățile acestei lumi

Mă părăsesc precum picăturile de apă.

Zeiță Supremă,

Mamă a spiritului pământului,

Acoperă-mă și apără-mă,

Tu ești armura mea

Împlinește-mă și alină-mă

Ajută-mă să-i vindec pe ceilalți

Ajută-mă să mă vindec pe mine.”